Bârfe in the city

Bona, misiune imposibilă. Sau nu?

Poveştile prietenilor, ale cunoscuţilor sau ale străinilor nu erau deloc încurajatoare. Cele mai multe cazuri erau cu dezamăgiri sau se încheiaseră la poliţie. Mai auzisem şi cazuri fericite, dar erau infinit mai puţine decât celelalte. Nu e de mirare că îmi era groază de momentul în care aveam să aduc un străin în casă, care să aibă grijă de cel mai de preţ „lucru” al meu. Am început prin a căuta printre bonele care lucraseră pentru prieteni, apoi am trecut la bonele cunoştinţelor, apoi la cele ale cunoştinţelor unor cunoştinţe. Nimic nu îmi era pe plac. Am apelat apoi la agenţii specializate. În zadar precizam că mă interesează doar bone sub 40 de ani. Primeam CV-uri ale unor persoane 50+ iar multe dintre ele aveau trecută la experienţă creşterea propriilor copii. Nu zic, poate i-au crescut bine, dar nu cred că activitatea de părinte este suficientă. Când îmi pierdusem orice speranţă şi hotărâsem să o duc pe fie-mea la creşă, s-a întâmplat minunea. Într-una dintre plimbările în parc am intrat din vorbă în vorbă cu o tânără cu o fetiţă de vârsta fetei mele. Şi noi şi copiii am rezonat foarte bine şi am început să petrecem tot mai mult timp împreună. La un moment dat, ea şi-a dat seama că nu am priceput ceva. Eu credeam că e mama piticei. Ea mi-a spus că nici vorbă, e bona. Am încremenit. O clipă nu mi-am imaginat aşa ceva. Se purta cu acel copil de parcă ea îl născuse. Se iubeau, se alintau, se certau atunci când era cazul. Mai în glumă, mai în serios, am întrebat-o dacă nu are o soră. Avea. Mai multe. Dar niciuna care să fie disponibilă. Am rugat-o, totuşi, să mă ajute, să îmi caute pe cineva de încredere. Mi-a făcut câteva recomandări care însă erau departe de ce îmi doream şi văzusem că se poate. Într-o zi a sunat telefonul. Era ea, care mă întreba dacă mai am nevoie de bonă. Una din surorile ei rămăsese fără serviciu. Era asistentă medicală şi făcuse în trecut şi cursuri de pregătire pentru bone. Când a intrat la noi în casă, fie-mea, pe atunci destul de sălbatică, s-a dus direct în braţele ei. Şi au rămas împreună până când donşoara a simţit nevoia să intre în colectivitate. E drept, am avut mare noroc. Dar experienţa mea arată că se poate.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza