Goin' out..., How they beat us

Despre un soc ce va fi probabil cu greu depasit

Dupa o vara de absenta a educatiei si libertate, m am trezit ca fiica mea a facut o pasiune pentru niste muzica despre care nu sunt pregatita sa vorbesc public. Nu, nu pentru manele, macar atat, dar asculta cu o pasiune si o dedicare toate hiturile romanesti ale zilei incat era evident ca trebuie sa fac ceva. Macar pentru urechile mele, daca nu si pentru educatia ei.

Si cum era in plina desfasurare concursul Enescu, am zis sa mergem si noi la Ateneu. Am mai fost la Clasic e Fantastic (din pacate sa cumperi bilete la spectacolele acestea e absolut imposibil, mi ar fi placut sa mergem la mai multe), stiam ca un recital de pian va fi dificil de dus pana la capat, dar mi am asumat.

Buuuun, vine si ziua de joi. Ii povestesc pe drum despre concurs, despre Enescu, despre Ateneu, ajungem, se uita pe la instrumentele din hol, totul in regula. Ba mai mult, canta nitel la un pian de acolo (a facut pian cam un an si ceva, pe urma a zis ca nu mai vrea. Asta inteleg, si eu cam tot atat am facut, n a fost pentru mine). Intram in sala, incepe concertul, dupa 45 de secunde fiica mea se prinde brusc de faptul ca NU ARE VOIE SA VORBEASCA. Motiv pentru care, cu o figura distrusa, isi scoate din ghiozdan stiloul si un carnetel si imi scrie urmatorul bilet. Avand pe chip toata durerea, tristetea, frustrarea si socul unui astfel de moment, mult peste puterea ei de perceptie.

 

fullsizerender-2

PS: am stat pana la pauza

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza