Goin' out...

Cronica unui spectacol aproape ratat şi totuşi salvat

Să vă spun că Dianei îi place baletul e redundant. Se pregăteşte pentru primul spectacol aşa că am fost să vedem unul pe sufletul ei, mai precis Spărgătorul de nuci, la Opera Comică pentru Copii. Dacă îmi cântă pe repeat Ceaikovski în maşină şi la cursurile de balet, acum mergea şi cu vizionare.
Şi când mă bucuram eu mai tare şi aflam că fiică-mea e capabilă să tacă mai mult de 5 minute legate, în jurul nostru începe: mai un foşnet într-o pungă de chipsuri, mai un copil care se plimbă prin şi peste scaune, mai nişte plânsete, mulţi copii care vorbesc tare iar adulţii îi laudă, la fel de tare, alţi copii care fac tumbe printre culoare. Desigur, nici în acest caz nu îi chema nimeni la locurile lor.


Nu sunt absurdă. Copiii nu au stare. Ştiu, am şi eu tot un astfel de exemplar. Dar dacă îl vezi că nu-i place, te ridici şi pleci. Eu am făcut asta şi nu o dată. Dacă îl vezi interesat şi pune întrebări, încurajează-l să le pună dar în şoaptă. Încearcă să-i explici ce are voie şi ce nu are voie într-o sală de spectacole. Pentru că aşa s-a ajuns ca spectatorii de azi din sala de teatru sau de concerte să semene mai mult cu cei de pe stadion. Nu putem nici să rezistăm o oră fără să ronţăim sau să bem ceva, eventual acidulat, ca să fie peisajul complet. E mai importantă starea noastră de bine decât să nu-i deranjăm pe cei din jur. Oferă-i respect omului de pe scenă, dar şi celui de lângă tine dacă tot crezi că te ajută cultura la ceva.
După ce Diana l-a şâşâit de vreo 3 ori pe băiatul din spatele ei, care a vorbit tare şi fără încetare tot spectacolul, singurul lucru pe care l-a făcut mama lui, care vorbea la fel de tare, a fost să constate:
– Mami, cred că o deranjezi pe fata din faţă.
Acest cuvânt, “cred”, m-a zgâriat pe creier mai rău decât toată gălăgia de până atunci. Femeia nu era conştientă că deranjează, doar bănuia. Sau mai corect spus, a încercat să pară că noi suntem exagerate, pentru că ne stresăm din atâta lucru.
Şi nu, nu s-a schimbat nimic după toate astea. Nu contează nici anunţurile repetate ale celor de la Operă, la începutul spectacolului, nici privirile insistente, nici rugăminţile. Nu, copiii trebuie lăsaţi să se manifeste. Prost, dar astea sunt detalii.
Fără legătură cu bunul simţ al spectatorului dar cu importanţă în atitudinea adultului faţă de copil – orice copil, un alt lucru care m-a enervat încă de la bun început a fost o discuţie stupidă dintre Diana şi o doamnă venită şi ea cu copilul de vreo 3 ani. Abia intrasem în sală, încercam să aşez şi să mă aşez, câmd Diana mă întreabă ce-i cu butoanele roşii de pe mânerele fotoliilor(sunt cele care indică ieşirile de urgenţă).

Cu braţele pline, îi răspund rapid că nu ştiu, să aibă puţină răbdare. Sigur că Diana nu avea răbdare şi a întrebat-o pe vecina de scaun, care i-a răspuns aproape fără ezitare:
– Pe ăla din stânga apeşi dacă ţi-a plăcut spectacolul, pe ăla din dreapta apeşi dacă nu ţi-a plăcut.
Sigur că fiică-mea a crezut-o, pentru că ea ştie că atunci când întreabă ceva un adult, datoria lui este să îi explice şi să o înveţe, nu să-i spună minciuni fără sens. Aşa că imediat cum am reuşit să mă aşez pe scaun, i-am explicat că nu este adevărată această versiune. N-am priceput niciodată nevoia asta obsesivă de a-ţi minţi copilul, cu atât mai puţin aceea de a-l minţi pe al altuia.
Una peste alta, Diana s-a încăpăţânat să savureze cât de mult a putut spectacolul şi la final a cerut şi turul prin culise, unde a făcut cunoştinţă cu personajele principale. A fost încântată şi i-a lăudat pe balerini, dar dezamăgită că nu i-a cunoscut şi pe cei care au impresionat-o pe ea în mod deosebit. Acum trebuie să văd cum le aflu numele, să căutăm un alt spectacol cu ei şi să încerce să-i cunoască.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza