Goin' out..., Hurry no Worry

Vacanță cu părinții. La 35 de ani (partea a II-a)

„Ca să înțelegeți mai bine povestea începută acum două zile (http://mothersandthecity.ro/keep-it-simple/vacanta-cu-parintii-la-35-de-ani/), trebuie să vă spun că tata a fost militar. El susține că în Infanterie dar eu tind să cred că trebuie să fi lucrat mai degrabă la niscaiva servicii secrete care terorizau psihologic spionii până la moarte.

Asta înseamnă că treaba se făcea întotdeauna cu o organizare foarte riguroasă. Chiar și atunci când ești în concediu cu familia, lumea nu poate să se distreze așa, oricum, haotic, ci trebuie ca activitățile să fie bine coordonate în așa fel încât să toată lumea să știe cât se poate de clar ce are de făcut, fie că e vorba de mâncat clătite pe plajă, mers în marș forțat prin bazar sau tras la aghioase la prânz.

(Desigur, în ciuda spiritului lui organizatoric bine dezvoltat, a reușit totuși să-și piardă fiica pe plajă când aceasta avea 4 ani sau fiul la concert la Michael Jackson, când acesta avea 7 ani)

 

Ca să nu mă lungesc, am ajuns în sfârșit la mare, la o oră nepermis de târzie, căci poate ați uitat, dar dormiserăm ca niște buturugi recalcitrante până la 7 dimineața.

De cum am intrat în stațiune, a sunat tata să ne îndrume. Reminiscență a pregătirii lui militare, s-a apucat să ne ghideze deși aveam GPS și memorie personală, din moment ce mai fusesem acolo de cel puțin 3 ori:

– Când intrați pe strada Morovetitse, faceți dreapta pe lângă hotelul Orchid, ăla mare cu pergolă roz în față și aveți mare grijă că imediat faceți stânga la bifurcația aia, dar nu pe strada Mekovitsa, ci pe strada Boynovsti. Mai mergeți aprox 350 de metri și pe mâna dreaptă e hotelul unde stăm.

Ajungem în final la hotel, dar nu după indicațiile tatei ci grație bunului Waze și memoriei personale, cum vă spuneam, mai ales că nici măcar localnicii nu cred că știau străduțele alea de care zicea tata.

 

Când am descins în parcare, toată lumea era adunată și ne aștepta:

  • Hai, măăă, copii, că nu mai ajungeați odată. Duceți-vă bagajele, refreșuiți-vă puțin și vă așteptăm jos, a decretat mama fără drept de apel. Dup-aia mergem la masă. Și grăbiți-vă, că masa de prânz e până la două, și e deja 1 ceasul.

Ne-am supus procedurilor și în 10 minute am făcut ce ni s-a trasat.

Când am ajuns în restaurant, am crezut că înțepenim pe loc.

Ai noștri (toți cinșpe) erau adunați în mijlocul localului și vociferau de mama focului că ce bombă e asta, de nu are o masă ca lumea unde să stăm cu toții, că ce, aia e mâncare (deși erau 20 de feluri de fripturi, 10 feluri de legume, paste, pește, prajituri și cam tot ce-ți putea trece prin cap) și că astea nu sunt condiții, că ce, bulgarski ăștia ne pe iau de proști??

Între timp, unchiul Nelu, întreprinzător din fire, luase problema în mâini. Sau, mai bine zis, mesele, căci se apucase să redecoreze localul, împingând de colo colo mesele și scaunele că să stăm cu toții la un loc, ca la nuntă.

Și pentru că i s-a părut lui că băștinașii (adică, chelnerii) nu cooperează, li se adresa duios: „Hai, băbăeți, ce dreacu, lăsați un om bătrân să vă mute vouă mesele? Mai mare rușinea!!”

Când, într-un final, ne-am așezat la masa sub care mi-aș fi dorit să intru, îl văd pe același unchi că scormonește printr-o sacoșă pe care nu știu de unde o scosese și extrage o sticlă de țuică, sub privirle stupefiate ale chelnerilor.

– Ia uite ce v-a adus unchiu’, băuturică adevărată, nu leșinături din astea de muieri, cum au bulgăroii ăștia!

 

Sub pretextul că ne ducem la toaletă, ne-am făcut nevăzuți, eu și soțul, și am fugit efectiv pe plajă, cât mai departe de acolo.

Cumva, am reușit să trecem neobservați până spre seară. Când ne-am întors, vreo 4 ore mai târziu, familia Bundy era tot acolo, vizibil cherchelită, și dezbătea foarte aprins  în ce țară a fugit Condrea, că hăhă, numai proștii mai cred că ăla a murit de-a binelea, dacă Elena Udrea are silicoane sau nu (procentul fiind de 70 la sută în favoarea siliconului) și care dintre ei avea mai multe gagici în școala militară.

 

După o asemenea zi, ne-am dus repede la culcare căci simțeam că avem nevoie de toate puterile noastre a doua zi.

Care a doua zi a început, ați ghicit!, la ora 6.30 cu un telefon de la mama. Nu i-am răspuns, dar asta n-a împiedicat-o să sune și a doua oară. Și pentru că nici a doua oară n-am catadicsit să răspund, mi-a dat un mesaj: “Este un răsărit superb! Nu veniți pe plajă să-l vedem împreună?”

Pur și simplu, nu-mi venea să cred că așa ceva e posibil.

După 5 minute de pauză, alt sms: „Și dacă tot veniți (!!) vrem să facem și o poză cu toată lumea.” OMG, OMFG!

Peste alte 10 minute, bătăi vioaie în ușă. Cam cine credeți că era?

  • Dormeați?? (mirare sinceră)

 

Am coborât, în fine, am făcut pozele de grup, cu indicații regizorale din partea aceluiași unchi vivace, și ni s-a explicat programul pe ore.

Ora 9 AM, plimbare pe plajă, că aerosolii sunt buni, și mai ales pentru ăștia micii, urmată de o eventuală plajă, dacă vremea permite. Dacă bate vântul, putem să facem un volei sau un tenis, după caz. Dacă nu bate vântul, facem un ping-pong sau ne plimbăm cu titicarul.

Ora 12 AM, facem un duș (asta dacă a bătut vântul și am jucat tenis sau volei și am transpirat) și ne îmbrăcăm pentru masa de prânz. Nu prea subțire, că te păcălește soarele ăsta, dar nici prea gros, că n-avem o sută de ani să ne tragă la șale.

Ora 1 PM, mergem la masă, unde s-a convenit până la urmă să nu mai lipim mesele, nu însă fără a le mai atrage atenția înainte, încă o dată, chelnerilor că sunt vai mama lor.

Ora 2 PM, somn de prânz.

Ora 4 PM, program de voie, jumătate de oră, după care se strigă adunarea în parcare și se hotărăște mai departe ce e de făcut.

 

Ați înțeles ideea. Ca să nu mă mai lungesc, trebuie să vă mai spun doar că, în această minunată vacanță, singurele evenimente care ne-au tulburat puțin programul bine pus la punct au fost niște românași cu ghiuluri și fuste ceva mai înflorate. După ce au încins fără inhibiții o horă în fața ghișeului de la Recepție, au găsit de cuviință să se căsăpească în holul hotelului cu o sticlă, să-i taie unuia o ureche și să se fugărească plini de sânge până la venirea Poliției, prilej cu care tata s-a simțit obligat să declare:

  • Incredibil, dom’le, mi-e și rușine că sunt român!

Desigur, asta nu ne-a împiedicat mai târziu să mergem la piscină și să fugim pe ușa din spate ca să nu plătim…

 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza