Goin' out...

Yes, I can

Fiica mea (nu a implinit inca 5 ani si jumatate) s-a exprimat inca de acum vreun an in legatura cu hainele mele. Sunt urate, nu sunt colorate (ce e drept, sunt inca cel mai mare fan al negrului), nu prea port sclipici. In fine, una peste alta nu corespund decat in foarte mica masura aspiratiilor, nazuintelor si gusturilor sale. E ok, ce sa zic, desi mie imi placea cum se imbraca mama. Mai rau e ca nu ii plac nici parfumurile mele. Si lumea stie ca am o pasiune pentru asta si ca mi dau averea, viata si diverse altele daca imi intra un parfum in sange. Ultima achizitie- pe care nu I am marturisit-o, sperand ca poate nu o remarca – a fost catalogata cu un vai, mama, ce urat miroase in masina asta, deschide geamurile ca nu pot sa respir.
Nu m-a durut foarte tare, sa nu ma compatimiti, am depasit de vreo 20 de ani perioada in care imi pasa de ce spun altii. Si oricum, nu despre asta vroiam sa va povestesc. Ci despre faptul ca acum cateva zile, discutand ea, fiica mea, cu Mara, nasa ei si prietena mea de-o viata, a spus ceea ce nu credeam ca voi auzi vreodata: Da, ce e drept, sunt cam tari ochelarii de soare ai Mariei (Mariei caci asa imi spune uneori in public)
Acum sincer, recunosc, orgoliul meu a fost satisfacut. Caci pea cesti ochelari i-am si pierdut odata, i-am cautat fara success pe la reprezentantele Kuboraum din Paris, nu i-am gasit nici acolo si i-am recumparat, adusi pe comanda, acilisea la Bucuresti.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza