Keep it simple...

Ce, cum, când și cât le spunem copiilor despre terorism și teroriști

Pentru că din păcate lumea în care trăim e una complicată, în care pleci la aeroport și te trezești în mijlocul unei băi de sânge, pentru că mergem în vacanțe cu copiii noștri, pentru că @suntem în război2, cum ne spun mai marii momentului, l -am întrebat pe psihiatrul Gabriel Diaconu ce ar trebui să știe copiii despre terorism. Iar răspunsul s-a transformat într-o scrisoare pentru fiul său.

 

 

Îmi țin copilul departe de relele lumii, pe cât pot. Nu sunt un părinte perfect. Greșesc. Și-l mint uneori. Îl mint mai des decât aș vrea de fapt, prin voie sau nevoie. Sunt unele lucruri pe care le-am aflat, pe care le-am trăit, pe care le-am învățat despre lume care nu-și au locul în mintea unui prunc. Despre felul în care trăiesc oamenii. Despre felul în care mor. Îmi spun că vine o vreme, când va fi mai mare, când am să i le transmit. Gândurile mele. Unul câte unul. Aș vrea să să mai întârzii clipa. Dar o știu, o presimt. O vreme când copilăria se duce înapoi în penumbră și face loc semințelor otrăvite cu care ne hrănim. Deocamdată știe de la mine că există bine și rău pe lumea asta. Doar că încă nu știe unde, sau cum, sau când. Nu, oamenii nu sunt buni sau răi. Oamenii sunt. Au drepturi, libertăți și obligații. Au dreptul, libertatea și obligația de-a distinge între bine și rău. De-a face bine, de-a se ocroti de rău, și-acolo unde răul nu poate fi ocolit să-l medieze, să-l moduleze încât să ajungă la răul cel mai mic. Devreme ce răul e inevitabil, gândesc, și devreme ce răul e o lecție, ar trebui să o afle și copilul meu. Preferabil de la mine. Mi-e groază de întrebarea nepusă, tată de ce n-am știut? Tată de ce nu mi-ai vorbit despre asta?

Băiatul meu n-a trăit niciodată teroare. Și-i doresc să n-o trăiască niciodată. Eu am trăit-o în vremuri de pace, am scris de ea în vremuri de război. Am văzut corpurile sfârtecate de copii, copii ca și copilul meu, în Palestina. Le-am văzut trupurile arse după bombardamente în Baghdad. I-am văzut, fără viață, după raidurile Boko Haram. Le-am văzut părinții cu ochii opaci de lacrimi după Srebrenica, după Banja Luka. I-am văzut arși la Giulești. I-am văzut arși la Colectiv.

Teroarea există. E un val imens care-ți umple simțurile până la refuz, până ce ochiul refuză să mai vadă, urechea refuză să mai audă, gura nu mai poate gusta și inima nu mai poate duce. Se întâmplă rapid, înainte să-ți poți acoperi mintea, sau sufletul, cu mantia negației sau ignoranței. Uneori, ca după cutremurul din Sumatra de-acum mai bine de 10 ani, e natura care-ți aduce aminte că nu e prietenul tău. Teroarea, ca fenomen natural, ne e scrisă în codul genetic. O desenăm, o imaginăm, o scriem în apocalipsă. Sfârșitul lumii, și-al vieții, și-al tuturor celor ce sunt. Fatalmente, acceptăm că e ceva ce nu poți controla. Din mișcătorii terorii, din forța telurică, din universul imens de deasupra în care plutim, implauzibil, la granița dintre prea fierbintele și prea recele galaxiei, din toate ne-am făcut pe rând zei. Și-am căutat să-i îmblânzim cu ofrande. Am ars animale pe rug. Am ars oameni pe rug. Ne-am prosternat și ne-am rugat. Rând pe rând zeii n-au auzit. Numele lor, ev după ev, a ajuns să fie uitat, în timp ce alții le-au luat locul. Zeii cei noi, ultimi supraviețuitori, se împart pe planetă la trei, și miliarde de oameni se supun adevărului că zeii sunt, și oamenii rămân în umbra lor. Voința lor stă deasupra terorii, degetul lor divin intervine, scriptic, în micile miracole care se mai petrec din când în când, ca în Nepal sau Haiti unde unii au trăit, deși n-ar fi fost altfel posibil decât printr-o intervenție divină. Sau asta vorbesc oamenii mai apoi, că Dumnezeu, sau Allah, sau Iisus, sau El, oricine ar fi El, a făcut o minune. Minunea e viața. Minunea e omul. Pentru mintea fiului meu, care-mi spunea deunăzi că lui nu-i e frică de moarte pentru că știe că după aia va deveni un spirit Jedi ca Master Yoda, e cea mai frumoasă dintre povești, nu?

Îl mint uneori. Îl mint mai des decât aș vrea.

Pentru că teroarea nu vine de sus, nici de jos. Nu e Diavolul. Nu e Shaytan. Nu e Satana. Nu e vreun Scaraoțchi, vreun Beelzebuth, vreun Lucifer. Nu. Teroarea uneori vine din mintea unor oameni, iubitul tatii. Uneori se nasc pe lumea asta oameni necăjiți, ei înșiși copii ai urii și-ai dezbinării. Uneori se numesc Hutu. Alteori se numesc Tutsi. Uneori vin din Maghreb. Alteori vin din Marile Capitale. Ca și tine și ei au avut mame și tați, doar că adeseori mamele sau tații lor au murit prea devreme, și ei i-au văzut murind. Sau poate au fost foarte săraci și războiul i-a mânat departe de casele lor, și-n țările unde au ajuns oamenii nu i-au primit bine, nu vorbeau limba, nu înțelegeau regulile, nu și-au făcut mulți prieteni, le-a fost frică de ce-au găsit. Sau ceva, ceva în sufletul lor s-a înnegrit de furie și neputiință, invidie și ranchiună, acolo era pajiște și oamenii erau la picnic lângă lac în timp ce ei se uitau dinafară, dincolo era parcul de distracții și părinți și copii râdeau și se bucurau în roata imensă. Știi cum e, băiatul meu, să vrei ceva și să nu-l poți avea, și să simți că cineva, nu știi cine, ți l-a luat? Și că era al tău de drept, sau așa-ți spune mintea, și doare până la somn și trezie apoi că nu-l ai?

Ai să afli, într-o zi, că pe când erai copil niște oameni au omorât oameni. Că ce-au făcut ei se numește terorism. Că ei sunt numiți de noi, ceilalți, teroriști. E doar un cuvânt. Uneori nefericiții lumii devin soldați ai terorii. Cineva le va spune o poveste despre cum să rezolve ce s-a născut stricat, odată cu ei. Cineva le va spune uite, tu poți să devii martir. Prin tine lumea va afla de ce facem noi. Noi suntem de fapt cei buni. Noi o să reinstaurăm Califatul. Noi o să reunim Marele Regat al Levantului. Iar tu, altfel un om de nimic, fără trecut sau viitor, fără nume sau glorie, ai să fii pomenit. Viața ta nu înseamnă nimic. Moartea ta va însemna ceva.

Doar că, pentru ei, nu e suficient să moară ei, băiatul meu. Nu. Teroarea începe când, odată cu ei, vor face rău celor din jur, și-odată cu ei vor omorî și pe cei care, la ultimul moment, se aflau acolo. Să nu mă întrebi de ce. Pentru că adevărul e că nu știu. Unii spun că, prin asta, captează atenția umanității. Doar că asta nu e atenție, asta e fascinație morbidă. Ura atrage ură, dar și frică, și furie. Eu nu cred că teroriștii vor să fie urâți. Cred că cine-i trimite la moarte vrea ca lumii să i se facă frică, și prin asta se simte, o vreme, puternic, atât de puternic, aproape la fel de puternic ca un Zeu. Ei nu sunt zei, tati. Sunt oameni, ca mine ca și tine. Seamănă cu mine și cu tine, se îmbracă și ei, mănâncă și ei, mulți dintre ei au și ei copiii lor. Doar că mintea lor e coruptă, și sunt violenți, și din violența lor împart violență și altora. Scopul lor e să reducă lumea noastră, a celor care cred în dreptul la viață, libertate și căutarea fericirii a omului, la tăcere.

Dar noi n-avem voie, vreodată, să cădem pradă disperării sau fricii. Ura nu repară ura, furia pe o etnie, sau o religie, sau un grup de oameni nu rezolvă nimic. Ce ne separă pe noi de lumea de nicăieri, de unde vine terorismul, e că pentru noi viața contează. Moartea contează. Noi știm cum i-a chemat pe cei omorâți într-un atac terorist, știm că aveau prieteni, speranțe, viitor. Să știi că și teroriștii aveau prieteni, speranțe și viitor. Dacă era loc de mai bine, cineva nu i-a învățat mai bine de-atât. Dacă au fost mințiți, nimeni nu le-a luminat mintea. Și dacă au fost prigoniți, nu le-a întins nimeni o mână de ajutor. Nu te grăbi, iubitul tatii, să împarți tu dreptatea. Mulți dintre cei care au murit meritau să trăiască, și mulți azi trăiesc deși ar fi meritat să fie morți. Păstrează compasiune în mintea, în sufletul tău, și pentru omul care a făcut rău, și pentru cel care a făcut bine. Pentru că atâta timp cât ești om, și crezi în calitatea ta de-a fi om, vei găsi în tine rezerva de-a păstra milă. Milă și pentru fapte, și pentru făptași. Și dacă vine o zi, cândva, tati, când va trebui să lupți pentru drept, pentru libertate, și pentru ce e bine pe lumea asta, caută s-o faci fără vărsare de sânge. Caută să rămâi drept și să îți folosești mintea, cuvintele și învățătura ta. Știi, oamenii care omoară oameni nu au foarte multă minte, cuvinte sau învățătură. Tot ce au e o armă. Și arma aia le devine cuvânt. Arma aia le devine minte. Arma aia le devine învățătură. Cred că putem mai mult, nu crezi? Cred că putem mai bine. Mult mai bine de-atât.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza