Keep it simple...

Ce vor femeile? Da’ chiar, ce vrem?

De ce oare noi, femeile, suntem atât de rezistente la schimbare? De ce oare în capul nostru se învârt miliarde de întrebări la cel mai mic pas pe care îl facem: o fi bine, o fi rău, și dacă se întâmplă asta, și dacă nu se întâmplă asta, ceilalți ce-or să creadă, etc, etc? De ce oare, ne-o fi atât de greu să facem pasul întâi și abia apoi să ne gândim la el?

Știu femei care trec prin traume cumplite de ani de zile și nu fac nimic să schimbe asta pentru că le e frică. Le e frică de schimbare, le e frică să se descurce singure, le e frică să nu dea peste ceva și mai rău. Cumva, probabil că tendința noastră de a sta pe loc ne e inculcată din copilărie. Fetele trebuie să fie cuminți, fetele trebuie să se așeze la casa lor, fetele trebuie să-si vadă de familie, să aibă un comportament decent, să, să, să.. și lista e uriașă.

Și uite așa, înlănțuite de propriile noastre concepții, temeri și lașități, ajungem să rămânem într-un job pe care îl urâm, într-o relație abuzivă sau într-un grup de prieteni cu care nu mai avem de mult nimic de împărtășit.

Noi, femeile, pur și simplu nu putem fi mulțumite și fericite: când avem o carieră, plângem după familie, când avem familie, plângem după carieră și când avem și una și alta, plângem după timpul liber pierdut. Și, de fapt, problema noastră adevărată e că pentru noi nu există timpul prezent. Suntem veșnic cu un picior în trecut și cu unul în viitor, într-un permanent șpagat care ne obosește și ne taie cheful de viață mult prea devreme.

Spre deosebire de bărbați, pentru care fiecare lucru stă cuminte în cutiuța lui, femeile au sistem uluitor în care orice are legătură cu orice, ca un ghem uriaș pe care nimeni niciodată nu-l va putea descâlci: dacă accept jobul ăsta, nu voi mai putea lua copilul de la școală, trebuie să-l duc la afterschool, dar nu ajung să-l iau nici de acolo, trebuie să vorbesc cu vecina să văd dacă-l poate lua, și cumpărături când mai fac, și dacă nu fac cumpărături ce mâncăm seara, și tot așa? Nu-i așa că pare ucigător, dar astfel de interogatorii nemiloase se petrec în mintea femeilor clipă de clipă, zi de zi.

Și dacă ne-am opri, fie și pentru o clipă, din caruselul ăsta înnebunitor? Și dacă nu ne-ar mai păsa o zi de ce mâncam seara sau cine duce copilul dimineața? Și dacă nu ne-ar mai păsa că ni se văd rădăcinile nevopsite și ridurile și am pleca fix așa, nemachiate și nevopsite, la muncă? Oare cum ar fi? S-ar prăbuși lumea? Sau ne-ar fi teamă că am descoperi cât de bine e în lumea asta încât n-am mai vrea s-o părăsim?

Eu, una, am învățat și îmi propun să iau pauze din ce în ce mai dese de la “trebuie să”: nu-mi pasă absolut deloc dacă sunt sau nu o gazdă perfectă, nu mă dau de ceasul morții dacă nu știu pe de rost ce teme are fiul săptămâna asta și dacă le-a făcut sau nu, nu mă mai interesează să demonstrez cuiva, la muncă sau în altă parte, că sunt mai bună, mai creativă sau mai simpatică, nu cade soarele de pe cer dacă ies o zi nefardată din casă, și, dacă am chef să dorm până la 12, atunci o să dorm chiar dacă nu e mâncarea făcută și rufele călcate.

Și, la fel, am învățat să spun NU: NU, nu știu să fac asta și asta nu înseamnă că sunt proastă, NU, nu pot să fac ailaltă, și asta nu înseamnă că sunt neputincioasă și, mai ales, NU, nu vreau să fac asta și ailaltă pentru că asta se așteaptă de la mine.

Pot să vă spun că, de fapt, asta ar trebui să facem cu toate. Să fim mai blânde cu noi însene. Mai îngăduitoare. Mai prietenoase. Mai puțin competitive. Pentru că nimeni nu ne face viața mai grea decât propriile noastre persoane și nimeni nu ne-o va putea face mai ușoară decât noi.

sursa foto: http://emtalkery.blogspot.ro/2012_05_06_archive.html

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza