Keep it simple...

Cry It Out, barbaria părinţilor „moderni”

Sunt mama unui fost bebeluş care nu a ştiut să doarmă. Şi căruia i-a luat mai mult de 3 ani ca să poată dormi o noapte întreagă fără să se trezească. Imaginaţi-vă că a avut nopţi în care se trezea şi din 20 în 20 de minute. Iar eu trebuia să stau lângă fiica mea până când o lua din nou somnul. Practic, am fost până de curând un zombie. Am ştiut de la bun început de controversata măsură Cry It Out(o strategie menită să determine copilul să adoarmă singur, fără intervenţia părinţilor iar asta înseamnă să fie lăsat să plângă până se opreşte sau adoarme), dar mi s-a părut o barbarie. Cu toate astea, undeva pe la vârsta de 8 luni ale fetei mele, eram atât de disperată şi de epuizată încât am încercat să pun în practică cea mai blândă variantă dintre metodele CIO, cea numită Ferber. Nu îmi dau seama care dintre noi 2 a plâns mai tare: eu sau ea. Cert este că am înţeles rapid şi mai mult ca oricând că aşa ceva nu este pentru noi două. Şi am decis să cer şi părerea unui psiholog despre asta. Bogdana Păcurari, psiholog/psihoterapeut specializat în Analiză Tranzacţională a avut amabilitatea să îmi răspundă la câteva întrebări.
1. Cry It Out sau nu? Părinții care au apelat la aceasta metodă sustin că a funcționat perfect iar copiii lor nu au avut deloc de suferit. Așa să fie?
Nu sunt o susținătoare a acestei metode. Mai mult, o consider o metodă de dresaj, nicidecum de educație prin iubire. Iar celor care susțin că funcționează, le-aș răspunde că nu îi contrazic. Sunt sigură că în urma experiențelor repetate în care copilul nu a primit atenție, iubire prin prezență și confort până la urmă se oprește din plâns. Se oprește nu pentru că a funcționat metoda ci tocmai în pofida ei. A învățat o lecție dură și anume aceea că nu va veni nimeni să îi aline durerea. Deci ce sens are să o mai ceară? Rezultatele studiilor cele mai recente ne demonstrează că bebelușii ar căror plâns este ignorat se simt abandonați, derutați, izolați, înfricoșați și mai ales neputincioși.

2. Care este pericolul Cry It Out? Sau pericolele?
Trebuie să înțelegem că CIO este o metodă practicată acum foarte mult timp (anii 1900), în aceași perioadă în care educația copilului se făcea preponderent adoptând metode punitive (pedeapsa fizică) pentru a determina conformarea lui și cu foarte puțină prezență din partea părinților. Evoluăm, descoperim noi metode de educație și în același timp chiar si Ferber, susținător al metodei CIO în variantă mai ușoară, în cărțile lui mai recente, (după 2000) îmbrățișează alte metode de liniștire a copilului, înclusiv dormitul alături de copil.
Noi ca psihoterapeuți vedem deseori în experiența noastră, cu clienții în cabinet, diverse efecte ale educației bazate pe metodele de ”dresaj”. Unul din efecte este cel legat de stilul de atașament din viața adultă și relațiile defectuoase în care acesta intră în mod repetat.
În primii doi ani de viață se formează bazele atașamentului copilului. Un atașament sănătos se formează prin iubirea, prezența și confortul acordat de mamă acestuia. La o vârstă atât de fragedă precum primele luni din viață, acesta nu este echipat să se liniștească singur. El tocmai de prezența, confortul, alinarea mamei are nevoie pentru a învăța să își gestioneze mai apoi emoțiile, pentru a învăța că toate emoțiile sunt naturale și permise; că este acceptat și iubit chiar și cu reprize de plâns neîncetat timp de 30 min. Să reținem faptul că bebelușii (dar nu numai, căci regăsim asta în primii ani de viață) își pot exprima emoțiile puternice (frustrarea, tristețea, neliniștea, furia) doar prin plâns. Ori atunci când noi, ca și adulți, simțim amalgamul de emoții puternice și solicităm atenție, cum ne simțim când cei dragi ne tratează cu ignoranță?

3. Nu apelăm la Cry It Out. Ce facem? Cum ne învățăm copiii să doarmă? Sau nu e treaba noastră să îi învățăm?
Nu există două familii la fel precum nici doi copii la fel chiar și frați fiind. Așadar este foarte important din punctul meu de vedere ca familia să își găsească propriile metode, adaptate la temperamentul copilului. De asemenea, familia să agreeze asupra metodelor adoptate și să fie consecvenți în abordarea lor. Așa cum am spus mai sus, personal și profesional nu susțin CIO și nici metoda Ferber. Consider că e important să ascultăm nevoile copilului, să ne adaptăm acestora și să ne înarmăm cu multă răbdare. Da, presupune cu siguranță un efort mult mai mare decât dacă l-am lăsa să doarmă singur epuizat de plâns. Iar în gestionarea efortului părinților, este foarte important ca și aceștia să primească suport la rândul lor, deoarece nici ei nu sunt surse inepuizabile de energie.

4. Este CIO o metodă prin care bebelușul învață să-și gestioneze emoțiile?
Dimpotrivă, bebelușul învață astfel că nevoile lui sunt ignorate. Învață prin expriența CIO, lipsa bazei de siguranță, empatie din partea celorlalți și totodată îl privează de la a învăța metode sănătoase de a gestiona stresul și de a face față emoțiilor.

5. Unii spun că bebelusul plânge și când îl duci la vaccin, îl pui în scaunul auto sau când vrea neaparat ceva și atunci bagă plânsul la somn în aceeași categorie. Așa este sau e o formă de autoamăgire?
Așa cum am spus mai sus, în primii ani de viață, plânsul este principala modalitate comunicare a nevoilor sau a disconfortului. Este o modalitate de adaptare la realitate a copilului și nu în ultimul rând un mecanism de eliberare a stresului. Este modalitatea prin care micii exploratori se exprimă și prin care reacționează la stimulii interni și exteriori. Plânsul este așadar sănătos. Plângând ei eliberează tensiunea, ceea ce îi ajută să se relaxeze. Este important să îi lăsăm să plângă, să se exprime. În același timp să fim alături de ei când fac asta, comunicând și empatizând cu ei. De cele mai multe ori este suficient să le spunem: ”Sunt aici lângă tine și rămân lângă tine. Te iubesc. Ești în siguranță. Este în regulă să plângi.” Și mai departe să îi lăsăm să își descarce emoția alături de noi. Ceea ce nu înseamnă că suntem de acord cu toate solicitările lor. Scopul nu este de a-i opri pe bebeluși/pe copii din plâns ci de a fi prezenți la plânsul lor și de a-i accepta. Amintiți-vă doar de ultima dată când ați plâns ca adulți. Ce ați avut nevoie atunci? De cineva care să vă ignore? De cineva care să oprească din plâns? Sau de cineva care să vă asculte și să vă aline tristețea printr-o îmbrățisare?

Bogdana a pregătit şi o bibliografie pentru cei care vor să afle mai mult despre acest subiect.
Sue Gerhardt (2004) – Why love matters, how affection shapes a baby’s brain
Aletha Solter (2013) – Lacrimi și crize de furie, ce e de făcut când bebelușii și copiii plâng, titlu original: Tears and tantrums, what to do when babies and children cry (1998)
Aletha Solter (2016) – Jocul atașamentului, titlu original: Attachment play, how to solve children’s behaviour with play, laughter and connection (2013)
John Bowlby (2016) – Crearea și ruperea legăturilor afective, titlu original: The making and breaking of affectional bonds (2005)
Aletha Solter (2017) – Bebelușul meu înțelege tot, titlu original: The aware baby (2001)
Daniel J Siegel, Tina Payne Bryson (2014) – Creierul copilului tău, titlu original: The whole-brain child. 12 Revolutionary strategies of nurture your childs developing mind (2011)

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza