Keep it simple...

Despre 10 lucruri pe care nu le uit şi memoria mea specială

Istorie, geografie… le-am urât. Nu reuşeam niciodată să reţin date, locaţii, era un chin. Nu am memoria locurilor. Fac de un milion de ori un drum şi nu îl învăţ. Mă bucur însă de un alt gen de memorie, fidelă până în cele mai mici detalii. Cea a atingerii. E după cum urmează. Atingi uşor obiectul sau persoana, îţi imprimi mâna cu forma, te concentrezi asupra mirosului şi a scenei şi nu vei mai uita niciodată locul sau momentul. E, desigur, o memorie romantică, nefolositoare în accepţiunea practică a cuvântului. Dar merită să o dezvoltaţi, credeţi-mă. Închideţi apoi ochii, relaxaţi-vă şi… simţiţi. Totul.
1. Clapele pianului la care am cântat 11 ani. Cele albe, moi şi calde, cele negre, subţiri şi alunecoase ca o mătase. Frenezia şi uitarea totală atunci când alergam printre ele, fără să greşesc, la partiturile pe care le ştiam cu ochii închişi. Le simt şi acum, ca atunci deşi nu le-am mai atins de-o viaţă. Închid ochii şi sunt fericită.
2. Creta din vremea copilăriei, dură, care îţi asprea mâinile, îţi intra sub unghii şi buretele pe care în pauze trebuia să mergi să îl speli pentru următarea oră de mate. Creta colorată cu care desenam în spatele blocului Frunza. E copilăria noastră. Şi o simt şi acum pe degete…
3. Frunzele de toamnă. Aurii, roşii, maro, multe ca un covor. Într-o zi, la munte fiind, m-am cufundat pur şi simplu în ele. Cu totul. M-am trântit într-un morman mare-mare. Le-am atins, le-am mirosit minute întregi. Când mi-e dor de toamnă le chem în minte. Şi vin, de fiecare dată.
4. Crăciunul. Îl simt cu degetele. E în portocala pe care o curăţam, cu mama lângă mine. Mirosul îmi umplea nările iar sucul mi se prelingea pe degete, în timp ce încercam să transform coaja în forme, pălării şi şerpi cât mai lungi pe care nu le aruncam până se uscau.
4. Butonul de la lift. Butonul negru, ciobit într-un colţ de ani şi uzură. Cel pe care apăsam la urcare şi coborâre… l-aş putea găsi cu ochii închişi, oricând, oriunde. Etajul 6, apartament 26…
5. Pietrele Romei. Nu ţin minte muzeele. Poate nici Vaticanul. Dar i-am atins ruinele. M-am oprit la Colosseum şi preţ de câteva minute mi-am aşezat palmele deschise pe ziduri. Mi-am imaginat că acolo unde sunt degetele mele, un gladiator, odată, s-a sprijinit. Aproape că i-am simţit palma transpirată sub a mea. Şi Roma a rămas cu mine.
6. Mâna lui, când am dansat. Acel dans. Caldă, puternică. Sentimentul înebunitor că suntem acolo, doar noi şi nu poate fi altfel decât minunat. Pentru câteva minute, sau pentru ani de zile. Nu conta. Închid ochii şi încă îi simt degetele între ale mele.
7. Nisipul de pe malul mării. Cel uscat care îţi rămâne în păr şi cel ud, cu miros de alge. L-am atins şi l-am păstrat în mână până când s-a scurs. Undeva, un fir a rămas între degete. Îl simt când mi se face dor.


8. Lănţişorul de la gât. Îi ştiu pe de rost fiecare za. Îl simt, aşezat cuminte pe gât, acolo unde se confundă cu pielea şi tresare doar în ritm de puls. Îl ating când vreau eu… chiar dacă, fizic, nu mai este.
9. Capul copilului nou-născut. L-am mângâiat într-o noapte pe vremea când din 3 în 3 ore mă trezeam să-l aşez la sân. Îi ştiu fiecare fir de păr, textura, mirosul de lapte, moliciunea care mă speria. Acum e tuns Bros. Dar pentru mine, când vreau, e din nou capul bebeluşului meu.
10. Icoana din Tunisia. Cea la care m-am oprit, în urmă cu câţiva ani să mă rog. Nu am cerut nimic pentru mine. M-am rugat doar să-i fie altcuiva bine. Indiferent ce ar fi însemnat asta, să-i fie bine cu orice preţ. Nu am mai intrat demult într-o biserică. Nu am de ce. Simt şi acum desenul icoanei cu degetele.
Între tot ce am memorat cu degetele mele, sunt şi lucruri la care nu mai am acces. (cum ar fi pianul, care a rămas fizic, undeva într-un cartier de la marginea Bucureştiului, şi altele…) Dar sunt toate cu mine, ascunse în sertarele minţii. Sau inimii?
E memoria care nu mă înşeală niciodată.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza