Bârfe in the city, Hurry no Worry, Keep it simple...

Despre păduchi, cu sinceritate…

Cu păduchii e cam la fel ca şi cu masturbarea la copii. (Na, c-am zis-o.) Nimeni nu vede, nimeni nu vorbeşte despre asta. Căci, nu-i aşa, sunt situaţii ruşinoase şi adânc dătătoare de frământări nocturne…
Să tot fi fost prin trimestrul al doilea în clasa cea dintâi, când primesc un mail. Timid, unul dintre părinţi anunţa că în şcoală (şcoală centrală, în buricul târgului) au apărut păduchii. Pardon. Nu păduchii ci niscai cazuri de pediculoză. Sugestia fiind să-i scărpinăm un pic pe urmaşi în cap în căutarea ruşinoaselor vietăţi şi să anunţăm dacă sunt probleme. Zis şi făcut. După un control conştiincios, declar că am avut noroc. Nicio mişcătoare nu-şi făcuse cuib în podoaba capilară a fiului drept care l-am trimis relaxată la şcoală. Convinsă fiind că toată lumea face fix la fel. Nu trece o săptămână şi fiul din dotare vine acasă roşu foc în obrăjori. Se foieşte, se-nvârteşte şi îmi susură la urechi: „Mama, a zis doamna de la cabinet că tre să te mai uiţi o dată. Zice că am păduchi.”
Şi avea. Mici şi vioi. Luaţi, ghiciţi de unde şi de ce… De la colegi de şcoală care la rândul lor luaseră de la fraţii lor mai mari, sau de la after, sau din bus-ul de la after, dar ai căror părinţi, înguşti la minte, nu s-au gândit să anunţe necazul. Au preferat să-i trateze aşa, pe muţeşte, cum le stă bine oamenilor dintr-o bucată şi cu o reputaţie de apărat.
Vin eu şi zic aşa. Eu am avut păduchi. Şi dragu’ mi-e de amintirea gazului pe care mi-l turna mama în cap de mă usturau ficaţii, a mirosului care nu mai ieşea din perne şi a pieptănului cu dinţi deşi, care îmi chinuiau cosiţele. Şi am scăpat de ei. Şi nu m-a ars nimeni în piaţa publică.
Pe scurt.
Avem păduchi în şcoli. Şi-n Ferentari şi pe Kiselleff. Şi-n Moldova, şi în Capitală. Şi ce să vezi, şi la americani.
Şi o să tot apară. Este de ajuns ca un singur copil să vină cu păduchi luaţi de la cinematograf şi cel mai sigur, toată clasa se va umple. Şi nu. Nimeni nu va închide şcoala pentru o deratizare. Nici măcar cursurile nu vor fi oprite pentru ca insectele cele săritoare să nu depăşească pragul unei clase. Nu se va întâmpla asta. Nu se întâmplă nici în străinătate, by the way. Deci singurul lucru de bun simţ pe care îl putem face este să nu băgăm capul în nisip. Să anunţăm, să tratăm şi să-i protejăm pe ceilalţi.
În comerţ există tot soiul de şampoane. Scumpe rău, e drept. Există unul preventiv şi unul tratament. Le am în permanenţă pe amândouă, pe raftul de la baie.
Şi apropos, e din nou sezonul lor. Ca să ştiţi.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza