Keep it simple...

O cafea cât o viaţă…

Iubesc să observ oamenii. Şi să-i ascult. Şi să scriu despre ce văd. Uneori mă dau şi deşteaptă. De cele mai multe ori. Comentez, de obicei cinică, revoltată sau amuzată. Mamăă, ce mai comentez… Na, ca de data asta nu ştiu ce să spun. Se întâmpla la o masă distanţă de mine, într-o cafenea, undeva…

– Cât e de când…?
– Să tot fie… Vreo 24.
Nu pronunţă toate cuvintele. Pe restul şi le spun cu ochii şi răspund la fel. Iar discuţia lor e lină şi plină. Se ating doar din întâmplare, când el îi aprinde ei ţigara. Dar nici dacă ar face sex pe masă, acolo, în barul plin de oameni, apropierea n-ar fi mai izbitoare. Au fost iubiţi, undeva, în tinereţe. Nu s-au mai văzut de atunci. Acum au nepoţi. El are părul alb, ea poartă o rochie
lungă, de in, şi are privirea albastră. Un albastru curat. Sunt atât de decenţi încât mă ruşinez. Aş vrea să nu mai trag cu urechea dar nu rezist. Aud frânturi pe care le sorb cu sete. Cum îţi
creionezi, la cafea, ultimii 24 de ani din viaţă?

Cu o voce caldă, fără regrete. Fără patimă. Numai lucruri de bine despre cei care le-au împlinit existenţa. Şi numai amintiri frumoase despre relaţia lor. Cea care, la momentul respectiv, s-a încheiat stupid. Aşa a fost să fie, şopteşte ea. Iar vocea lui e caldă şi magică…
– Îţi dai seama? Dacă n-aş fi plecat atunci, la Roma, acum am fi fost în parc, cu nepoţii. Nepoţii noştri…
Ea zimbeste.
– Poate că da… Sau poate că nu.
Se apleacă apoi uşor spre el. Îi dă la o parte o şuviţă de pe frunte şi şopteşte:
– Poate că ai dreptate. Poate că am fi avut ani frumoşi împreună. Dar uite, clipa asta… Clipa asta n-am mai fi avut-o…

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza