Mothers vs. Singles

Prinţesele vor prinţi. Sau… nu

printesa 2

Pe la vârsta poveştilor, ne dorim să fim prinţese. Acele prinţese, frumoase, cu păr lung, pe care prinţul-obligatoriu frumos şi cu cal alb-să le salveze şi să le facă fericite-obligatoriu până la adânci bătrâneţi.
Prin şcoala generală- cel puţin aşa era pe vremea mea (sic!)- ne dorim să avem măcar un prieten. Să fim la modă. Cool-ca să adaptăm limbajul. „Ştii că Marius, de la a 5-a B mi-a trimis un bileţel?” „Şi ce scria, tu?” Vrei să fii prietena mea?” (aşa era, tot pe vremea mea)
Prin liceu ne dăm peste cap să avem un iubit. Facem totul pentru asta. Totul înseamnă obligatoriu diete-ca să fim cât mai slabe/slabe-moarte, să fim la curent cu toate noutăţile muzicale, adaptate trend-ului (sic!). Şi ce dacă îţi place rock-ul? Încearcă, dragă şi hip-hop, că asta SE ascultă… Iar iubitul, dacă se poate- să fie cel mai dorit băiat din liceu. Şi dacă se poate, să fie şi îndrăgostit.
Mai apoi, ne dorim să fim musai soţii. ( Între timp, am aflat că Făt-frumos nu există, că iubirile din şcoală sunt copilării, că IUBITUL va avea mai multe nume) Şi căutăm cu înfrigurare, sau cel puţin- îl aşteptăm cu încredere- pe ACEL EL, care îşi va da seama că vrea să împartă viaţa cu/doar cu noi.
Odată soţii, (şi nu mai stau să spun ce aflăm între timp:)) vrem să devenim mame. De băieţi, dacă se poate, că doar băieţii sunt mai ataşaţi de mame… Aşa se spune/sperăm.
Odată mame, ne dorim să fim înapoi iubite. (preferabil ale soţului:)) Destul de greu între două scutece schimbate/ două reprize de plâns ale copilului/ două partide de sex gen: „Hai acu, că de abia a adormit.”  „Auzi, da n-ar fi mai bine în duş? Să nu se trezească…”
Ne dorim apoi să fim prietenele lor. Cea mai bună, dacă se poate, deşi evident că nu vom ştii să dicutăm strategiile de marketing/manualele de specialitate pe care domnul le dezbate ore întregi cu colega de birou.
Odată prietene, ne dorim să fim din nou fetiţe. Nu de alta, dar ce bine era când credeam încă în Făt-Frumos…
Acu’ pe bune, cine să ne mai înţeleagă, doamnelor? Şi chiar dacă, prin absurd, prinţul ar exista, ar veni, cu tot cu calul alb, ar lupta cu soarta şi capriciile noastre, ne-ar fi prieten, iubit, soţ, tatăl copilului nostru li ar rămâne alături cu promisiunea solemnă că nu pleacă până la adânci bătrâneţi, nu cumva vi s-ar părea prea de poveste ca să fie adevărat şi, într-un moment de rătăcire, aţi fugi cu Spânul?

Relax, e ok. În definitiv, nimeni n-a descifrat vreodată surâsul Giocondei. Şi fix asta o face atât de interesantă…

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza