Uncategorized

Scrisoarea deschisă a unei mame „către primatele superioare”

Am avut o sarcină mai dificilă, aşa că în toată acea perioadă, când mă căutai, când nu mă căutai, eu făceam analize şi controale. Mai multe decât sunt în mod obişnuit. În mod evident, am făcut şi bi-testul şi triplul test. Şi amândouă au fost cu emoţii. Până atunci eram absolut convinsă că nici n-aş clipi dacă s-ar pune problema unui avort terapeutic. Adică dacă mi s-ar spune că urmează să nasc cu copil cu probleme. Până atunci, când mi-am dat seama că n-aş putea face asta sub niciun chip. Eram deja mamă, chiar dacă nu născusem. Cum acum n-aş sta pe gânduri să îmi dau viaţa pentru copilul meu, cum m-aş fi putut gândi atunci să i-o iau? Nu e treaba mea să le judec pe cele care o fac. Nu e intenţia mea să nasc polemici. Doar v-am spus ce am simţit eu. Mi-am adus aminte de asta după ce am văzut mărturisirea teribil de emoţionantă a Cristinei Bălan. Cele mai multe dintre noi am trecut prin clipa în care medicul ne-a spus că ar putea fi probleme. Ei i s-a spus că vor fi cu siguranţă. Vă las mai jos rândurile ei către cei care s-au grăbit să o judece.

„Scrisoare deschisă către primatele superioare:

Da, recunosc, am greşit.
Sunt vinovată de non-ucidere din culpă. Alt termen mai aproape de ce vreau să exprim nu am găsit. Ah, şi de tăinuire, complicitate, presupun.
Greu de crezut, dar, în urma dezvăluirilor de ieri, sunt persoane care mă acuză că nu mi-am ucis pruncii, în pântec. Eu încă încerc să-mi înfăşor mintea în jurul acestei atitudini şi să înţeleg cum de au putut scoate asemenea inepţii şi, mai ales, de unde le-au scos. Că din inimă sigur nu. Am eu o bănuială de unde, dar nu e momentul s-o exprim… Oricum, e adânc.
Ok, nu suntem toţi sentimentali, sensibili şi empatici, dar, pentru numele Lui, cum reuşeşte cineva să fie atât de cinic încât să vadă avortul terapeutic/medicinal ca pe o soluţie pentru un copil „imperfect”?! (Pot pune link-uri cu oameni dizabilitaţi, care până şi seminţele le scuipă mai cu talent decât unul non-dizabilitat).
De unde putem şti ce destin măreţ poate avea o persoană cu dizabilitate şi câte suflete poate inspira prin exemplul personal?
Cum poţi judeca totul numai după nişte standarde implementate în conştiinţa noastră ca nişte microcipuri?
Şi, repet, cum poţi şti că pruncul tău, născut tipic şi sănătos, nu va avea o dizabilitate dobândită pe parcurs? Autism, accident, diabet, epilepsie… Ce ai face cu „defectul”?
Atunci l-ai ucide? Şi dacă te arăţi revoltat de această idee, spune-mi, te rog, diferenţa între a ucide un bebelus de 24s şi unul de 52s (sau pune tu o cifră).
E cam trist dacă dragostea ta faţă de o fiinţă e condiţionată de „perfecţiune”.
Nu, n-am să fiu ipocrită să spun că eu îmi doream copii cu SD, în defavoarea unora tipici (sau normali, cum le spui tu). Dar ştii de ce? Tocmai pentru că trăim acest separatism între tipici si speciali. Dacă ar fi după multe primate, cei speciali ar trebui sa stea cuminţi şi adunaţi în centrele lor, să nu mai lezeze sufletele sensibile ale celor care se uită la ei pe sub sprâncene, ca la nişte curiozităţi.
Ieri am făcut un mare efort să-mi târăsc picioarele până în platoul acela, să vorbesc pentru atât de mulţi copii speciali şi, pe bune, acesta nu era un subiect de dezbatere.
Nu poţi să dezbaţi aşa ceva. Adică…ce răutate să te lase inima să spui despre aceşti copii??? Că ce? Că existenţa lor te incomodează? Oops, perfectiunea fiinţei tale e ameninţată de defectele unor indivizi pe care nu-i înţelegi? Să nu-mi spui că te interesează viaţa lor, felul în care sunt îngrijiţi sau ceea ce simt (căci da, ei simt, nu acolo sunt dizabilitaţi ei, ci tu).
Ce mi s-a reproşat? Că n-am făcut teste gen(etice). Nişte minţi luminate (cu led) au găsit soluţia care putea să prevină această „nenorocire”, acest „blestem” (culese tot din popor, dar nu din orale, ci din virtuale).
Noroc că sunt oameni care au scris, ca răspuns dat acestor luminaţi, că au făcut teste peste teste (cu rezultate bune) şi după naştere, surpriză! Copilul avea SD sau altele.
Ca să nu spun că ştiu eu un caz al unei femei gravide, care şi-a facut triplul test (cu şurub, ca să mai glumim) şi rezultatele arătau că bebe are SD.
Mama a fost sfătuită, nu-i asa, să avorteze, că doar nu-i mare lucru să ucizi ceva ce nu e la vedere. E doar o noţiune abstractă, nu o viaţă…
Cu toate sfaturile „de bine”, femeia a decis să-şi păstreze copilul, din banalul şi insignifiantul motiv că e al ei şi, na, îl cam iubeşte (săraca, de la sarcină îi erau ameţiţi neuronii, nu?).
Ei bine, copilul s-a născut sănătos, voios şi mai tipic decât diCaprio (adică fără bau-bau de SD).
Stau şi mă întreb…dacă femeia respectivă avorta şi medicii se prindeau că testul a fost cam eronat, oare se simţea cineva vinovat?
E retorică, ştiu mentalitatea măcelarului.
Altă chestiune care mă bulversează total: cum pitici de grădină e posibil ca atâţia oameni frumoşi, calzi, inteligenţi, talentaţi (care au copiii speciali) să simtă nevoia de izolare, nevoia de a se ascunde, de a fugi, doar pentru că tu, ăla de te uiţi strâmb la orice e diferit şi mai puţin perfect ca tine, nu eşti capabil de a le accepta copiii, fraţii etc?
Fac parte dintre ei. Poate n-oi fi nici frumoasă, nici deşteaptă, nici caldă (e drept că am mainile şi labele reci mai mereu. Labele, da, că nu tot piciorul e rece), însă tendinţa de izolare o simt. Asta pentru că tu, primată superioară, mă priveşti cu dispreţ, superioritate, reproş, dezgust şi intoleranţă. Nu avem loc în lumea ta plină de abilităţi?
În încheiere, deşi e foarte posibil să mai tot editez postarea pe măsură ce-mi amintesc unele lucruri de lămurit, vreau să-mi arăt dezamăgirea faţă de unii jurnalişti, care, din nou, nu sunt capabili să redea o declaraţie fără s-o altereze prin omisiune, alipire de idei, neatenţie (mna, dacă nu mai poate fuma la biroul propriu şi personal…) etc etc.
Aşa că dacă apare pe undeva scris că eu am afirmat cum că sarcina mea era defectă, să închideţi link-ul/site-ul/aplicaţia/tv/radio etc.
Am citit pe undeva inepţia asta, scrisă de cineva care probabil că a ascultat interviul meu cu ceafa, că urechile sigur erau pline de ceară (dopuri, că e normal să avem ceară în urechi şi chiar e contraindicat s-o curăţăm cu beţişoare care imping ceara pe conductul auditiv şi poate provoca leziuni pe timpan). Scuze, m-a luat valul.
În altă încheiere, nu, nu sunt mai păcătoasă decât tine. Şi nici karma mea nu e o bitch. Nici ratată/incapabilă nu-s.
Copiii mei nu sunt nişte legume. Nici nu „suferă” de sindrom down. Nici bolnavi nu sunt (ba aş îndrazni să spun că imunitatea lor e mai bună decât a multor tipici).
Dar dacă nu poţi mai mult decât să faci afirmaţii stereotipice, din spatele unui gadget, atunci felicitări, eşti o primată superioară!
Şi-ţi doresc să nu ai niciodată un copil special. Nu, nu pentru că ar fi o nenorocire, ci pentru ca nu ai putea face faţă, iar acel suflet ar merita, oricum, infinit mai mult. De exemplu, un Om.”

sursa foto: facebook Cristina Balan

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza