Uncategorized

Cine e şi ce vrea #37lasută (Guest Post by Oana Dobre Dimofte)

Sunt Oana, sunt mama Ericăi şi, în urmă cu trei seri, eram exasperată. Erica împlineşte, chiar astăzi, trei ani. Este un copil vesel, senin şi optimist. Peste 20 de ani, mi-aş dori să fie la fel, ca tânără femeie.Va avea prieteni. Se va îndrăgosti. Iar, în urmă cu trei seri, mi-am dat seama că există o posibilitate de 63% ca prietenii şi iubiţii ei din viitor să fie, acum, copii bătuţi de părinţi. Pentru că, spun cifrele din studiul Salvaţii Copiii, ăsta e procentul părinţilor care înţeleg că palma şi nuiaua fac parte din arsenalul de educaţie.

“Auzi, dar noi unde suntem”?
În timp ce citeam acest studiu, mă uitam la televizor. Discuţia despre educaţie era subiectul serii. Odată la câteva minute, auzeam pe cineva spunând ceva de genul: “Adică îi mai loveaţi aşa, din când în când, cum se mai întâmplă în mod obişnuit”. Adică bătaia era aşa, un fapt normal de viaţă. Ne trezim, ne spălăm pe dinţi, mai pocnim copilul dacă crâcneşte, ne ducem la şcoală, după ce se întoarce îi mai ardem o palmă şi numim asta o zi normală. Serios?! M-am uitat la soţul meu şi l-am întrebat: “Auzi, dar noi, ăştia din viaţa cărora nu face parte bătaia, unde suntem? Că uite, în studiul ăsta zice că suntem 37%! Noi de ce nu ne vedem?”
Dimineaţă exact cu gândul ăsta m-am trezit: Dar chiar, ce-ar fi să ne vedem? Nu la televizor, dar măcar pe Facebook am putea. Mi-am luat laptopul şi am scris un status fără prea mari speranţe (v-am spus, la noi în casă fiică-mea e responsabilă cu optimismul): “Auziți, bre, noi ăştia mai ciudați care nu ne batem copiii sau, dacă nu-i avem, nu credem în pălmuță, nu facem şi noi un haştag, măcar? Nu mă gândesc că o să rupă traficul, dar măcar aşa, să ne simțim ciudați împreună. Mă gândeam la ceva de genul ‪#‎37lasută‬. Dacă nu vreți, nu vă bat! :)”. Imediat, am primit câteva like-uri. Şi, atunci, am zis “hai să mă urnesc!”. Şi am postat poza mea şi a Ericăi. Peste zi, hashtagul strânsese câteva zeci de postări. În 24 de ore, se dusese în sute. Sute de părinţi şi sute de copii care nu credeau că bătaia e un instrument de educaţie. Unii şi-au pus pozele copiilor, alţii pe ale lor, iar alţii nicio poză. Pentru mine,e perfectă oricare variantă. Ceea ce contează e mesajul: “Cred că un copil nu ar trebui să fie bătut”.

oana 2

Nu e pentru sfinţi. Nu e ca să ne felicităm noi între noi.
Marea dilemă mi-a creat-o Florin Iaru. Mi-a scris că ar vrea şi el în hashtag, dar nu-l lasă gândul că, în urmă cu câţiva ani, şi-a “atins” copilul. Şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu e doar despre 37%. Este despre cum să devenim mai mulţi. Despre cum facem să crească procentul ăsta. Şi că sinceritatea lui Florin şi a acelor părinţi care vor să schimbe categoria este esenţială. I-am scris aşa: “Hashtagul este pentru cei care vor să lupte cu asta, Florin Iaru. Nu despre sfinți. Nu e vorba doar despre cei care nu au lovit vreodată, ci si despre cei care si-au dat seama ca nu mai vor să lovească. Si care nu cred ca bătaia e bună. Și, din acest motiv nu au mai lovit. Pe mine m-ar onora să fii in hashtagul nostru. Ideea e să crească procentul, nu să ne felicităm noi ce buni suntem:)”
Şi Florin a intrat în hashtag. Şi m-am simţit onorată că a făcut-o. După el au apărut şi alţi părinţi care şi-au recunoscut regretele. Fiecare postare a lor m-a bucurat la fel de mult ca şi fotografiile părinţilor care nu-şi loviseră niciodată copilul. Cred că unele dintre cele mai importante schimbări vin din greşeli asumate, e o teorie pe care am testat-o şi cu mine însămi.
Niciun politician în hashtag?
Astăzi, pe hashtag sunt mai multe postări decât pot să număr. Un mare ajutor a venit de la “UNICEF România” şi “Salvaţi Copiii România”, cărora li s-a părut o idee bună şi l-au popularizat. Agerpres, Digi 24 şi alte instituţii de presă l-au preluat şi ele. Pentru mine este uluitor. Şi, cu maximă sinceritate vă spun, habar nu am ce urmează. Nu am avut o strategie, am vrut doar să îi văd pe oamenii care gândesc la fel ca mine. Am avut nevoie ca ei să îmi dea speranţă. Şi m-a uimit cât de mulţi au făcut-o. Dar ştiu că, dacă există o cale de a face din acest hashtag un instrument de micşorare a procentului de părinţi care îşi bat copiii, o voi folosi. Mă gândesc, de exemplu, că niciun politician nu a intrat până acum în hashtag. Poate nu ştiu de el sau poate se gândesc că va fi interpretat ca un gest populist. Îi asigur că, din partea mea, nu va fi aşa. Îl voi intepreta doar ca un semnal şi poate un angajament că vor să schimbe ceva. Sau poate putem fără ei. Şi eu aş prefera asta, dar cum? Oricine aş simţi că vrea cu adevărat să lupte cu bătaia (oximoron asumat) şi crede că îi pot fi de folos, voi fi acolo. Pentru că, astăzi, nu mai sunt o mamă exasperată. Ci mama optimistă a unei fetiţe de trei ani.

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza