Uncategorized

#colectiv

Vinerea trecută am adormit devreme. M-am trezit brusc, pe la 11 și ceva cred, m-am uitat pe Facebook. Primele știri erau ceva gen incendiu într-un club din București, cel puțin 18 morți. Ok, instinctul de reporter a început să funcționeze, am început să caut informații, am vorbit cu colegii mei care erau în redacție, cum ne organizăm și ce facem. Da, era un subiect dramatic, încă nu era al meu. Al nostru. Apoi m-am uitat pe pagina evenimentului. 7 prieteni confirmaseră că participă. Le-am scris tuturor. 4 mi-au răspuns imediat. Nu se duseseră.  Al cincilea mesaj a aparut si el cu seen la un moment dat, ceva mai tarziu. Pentru ca M fusese la concert, era ok, dar a ramas sa ii salveze pe altii. Două mesaje au rămas nevăzute și vor rămăne așa pentru totdeauna.

Cu Monica și Teodora, fără să fie în vreun fel prietene apropiate, împărțeam două dintre marile mele pasiuni. Cu Monica pe cea a parfumurilor, vorbeam des despre ce a mai apărut și despre ce i-ar plăcea uneia sau alteia dintre noi, ne dădeam întâlnire în magazine mici, din colțuri de oraș și stăteam ore în șir acolo, la testări. Îi urmăream postările, era una dintre puținele persoane pozitive de pe Facebook-ul meu. Săptămânile trecute mă uitam la pozele ei de la Roma, era fericită și râdea așa cum numai Monica râdea în poze. La ea am știut, cumva de la început, că e printre victime. Și a fost.

Pe Teodora o știu de când a început lupta ei cu bolile. Nu vorbeam des, dar era acolo, din când în când cu câte un semn. M-am gândit întotdeauna că numai un om extrem de puternic poate să treacă cu bine prin câte a trecut ea și să rămână atât de luminoasă și de optimistă și de plină de viață. Sau poate că tocmai de aia. În ultima perioadă părea că e cea mai fericită din viața ei și că în sfârșit a intrat pe un drum liniștit și în care își poate trăi tinerețea pierdută prin spitale. Îi plăcea lumina, era unul dintre puținii oameni care înețelegeau lumina și o vedeau așa cum e ea. Nici ea n-a văzut mesajul meu, am aflat sâmbătă că e în spital, dar în cazul ei, știind-o atât de luptătoare, am fost aproape sigură că va fi bine. N-a fost.

Apoi ușor ușor toate victimele au început să aibă un nume. Soțul surorii lui R. Prietenul prietenei lui M. Iubitul lui S. Soțul lui O. Editorul de montaj cu care lucra A. Fiul vecinei mătușii mele. Nașul altcuiva. Colega de facultate a lui I.  I, iubitul lui M, era cel care făcuse designul unor tricouri pe care mi le-am dorit mult. Toți, într-un fel sau altul, erau de pe aici. Din apropiere. A a pierdut 6 prieteni apropiați. Azi are de mers la mai multe inmormantari la aceeasi ora si nu stia cum sa faca. Iar el s-a decis în ultimul moment să nu meargă la concert. M a fost acolo toată noaptea, a ieșit și a rămas să ajute la scosul victimelor.

Despre cum au devenit chipuri  si cei care nu erau prieteni, rude, frati, surori, iubiti, fosti iubiti sau doar cunostinte o sa va povestesc alta data. Poate

N-am nicio concluzie. Sau poate doar pe aceea că mi-aș dori să nu uităm niciodată ce scria Teodora acum 6 luni. Pe 11 mai

„Nu vreau să învăț pe nimeni cum să trăiască și, cu riscul de a se spune că sunt ipocrită, îmi pare rău să recunosc că, de multe ori, mă întristează atât de tare oamenii cu superficialitatea lor, cu dușmănia gratuită și răutatea prostească. Mă întristează atât de tare încât am ajuns să îi compătimesc pe cei care cred că au atât de multe, dar nu își dau seama câtă nemulțumire exprimă ființa lor. Da, sunt mai boemă de felul meu și nu înțeleg de multe ori de ce unii oameni sunt atât de meschini, răutăcioși fără motiv sau pur și simplu ignoranți față de cei din jurul lor. De aceea mă retrag de cele mai multe ori în lumea mea, o lume colorată și veselă, o lume plină de copilării și râsete molipsitoare. O lume în care sunt imună la glumele proaste, remarcile tăioase, nedreptățile sau părerile aiurea ale celor din jur și în care sunt fericită cu cei dragi mie. O lume în care ochii mei zâmbesc oamenilor care știu să vadă și să se bucure de zâmbetul meu, de mine, de tot ce sunt și ce am mai bun în mine. O lume în care o vorbă bună îmi face ziua mai frumoasă, un surâs mă facea să mă simt atât de norocoasă, o ținere de mână îmi dă putere, o îmbrățișare mă face să mă simt invincibilă și pregătită pentru oricâte Die Hard-uri. Toatea astea sunt poate lucruri mărunte și ieftine pentru alții și cunosc mulți oameni care ar lua în râs sau bătaie de joc aceste rânduri, însă pentru mine toate acestea sunt neprețuite și înseamnă fericire. O fericire despre care vorbeam cu scepticism la orele de folosofie din liceu, când, deși profesorii mă vedeau ca pe o fată delicată, erau șocați când susțineam sus și tare că nu există pe lumea asta fericire adevarată, că totul este o utopie, o noțiune, un concept sau doar un absolut spre care tindem noi, muritorii, și o vorbă prea mare pe care o folosim aiurea. Asta era atunci… demult. Acum știu că există fericire și o trăiesc

 

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza