Uncategorized

Doare.

E greu al naibii să fii părinte în România. E greu şi doare cumplit. Zi de zi, oră de oră, clipă de clipă.

Ştiţi cum e să trăieşti în fiecare zi cu inima strânsă la gândul că, copilul tău nu e, (căci nu poate fi!), în siguranţă într-o ţară ca România? Ştiţi cum e să-ţi doreşti să-i oferi independenţă dar să nu poţi să-ţi asumi gândul că, în caz de ceva, vei purta toată viaţa povara propriei vinovăţii? Ştiţi cum e să tresari la fiecare pas al puiului tău? Ştiţi cum e să-ţi fie teamă când traversează strada, când se duce la şcoală, când nu răspunde la telefon, când, când…Şi apoi, când îi auzi glasul sau îi vezi chipul, toate scenariile cumplite să se evaporeze? Iar ziua următoare, să o iei de la capăt? Iar şi iar şi iar?

Da, sigur că ştiţi, dar pentru unii părinţi, acest coşmar s-a transformat într-o realitate hidoasă.

comemorare-victime-club-colectiv-la-constanta-465x390

Din tot tumultul de imagini şi informaţii care au apărut acest zile, una cu precădere nu mi-o pot şterge din minte şi  îmi rulează obsesiv în creier: declaraţia unuia din cei doi pompieri care au ajuns printre primii la locul tragediei şi a spus: „Când am intrat înăuntru, era o linişte desăvârşită. … Se auzeau doar telefoanele lor sunând încontinuu, răspândite pe jos şi luminând în întuneric.”

Vă puteţi imagina cum e să nu mai răspundă nimeni, niciodată, la celălalt capăt al firului? Unii părinţi n-au mai auzit glasul şi n-au mai văzut niciodată chipul copiilor lor. Pentru unii părinţi, anii de griji şi de frici pentru copiii lor s-au topit într-un focar fierbinte, toate temerile lor cele mai îngrozitoare s-au adeverit, toate suspinele lor s-au contopit într-un singur vaiet sfâşietor. Şi, după acest vaiet, pentru unii părinţi s-a aşternut cea mai grea şi mai lungă noapte.

Îmi amintesc că nu înţelegeam, pur şi simplu nu înţelegeam, de ce erau ai mei aşa de panicaţi, tot timpul. De ce nu aveam voie la petreceri mai târziu de ora 10. De ce nu aveam voie în cluburi. De ce mă verificau când am plecat de acasă, când am ajuns la şcoală şi aşa mai departe. Că doar, ce putea să mi se întâmple? Şi îi uram pentru asta, mi se păreau exageraţi şi dominatori şi paranoici. Şi apoi am înţeles.

Şi totuşi, nu poţi să-ţi creşti copiii sub un clopot de sticlă. NU îi poţi creşte cu teama în suflet. Nu-i poţi duce de mână toată viaţa. Nu le poţi arăta drumul mereu. Deşi, oh, Doamne, tare ai vrea asta! Tare ai vrea să fii acolo, tot timpul şi oriunde, cu ei! Tare ai vrea să îi ţii strâns de mână şi să nu le mai dai drumul nicicând.

Pentru unii părinţi, teama a luat sfârşit şi a lăsat loc pentru altceva. Altceva cu mult mai greu de dus.

Pentru unii părinţi, e linişte. Şi, după cum ştie orice părinte, liniştea nu prevesteşte niciodată nimic bun.

 

sursa foto: Alex Mihăileanu

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza