Uncategorized

„NU vreți să stați în spital cu un bebeluș, credeți-mă!!”

În plin scandal al dezinfectanților și bacteriilor din spitale, mi-am adus aminte de două întâmplări cu Matei de când era mic.

 

Prima, Matei avea 10 zile și într-o noapte, ni s-a părut că se sufocă așa că am dat fuga la cel mai apropiat spital de copii.

Acolo, o tânără doctoriță care era de gardă ne-a luat în primire. A sucit copilul pe toate părțile, l-a ascultat la inimă, la plămâni, s-a scărpinat în cap și a decretat că n-are copilul nimic și că noi, ca orice proaspăt părinți, suntem excesiv de grijulii.

Eu m-am uitat la ea și am insistat. Dar totuși, dacă are copilul ceva, dacă adormim și el se sufocă în somn, dacă, dacă. Nu are nevoie de analize, nu e nevoie să stăm în spital, că aș fi stat, deși spitalul arăta ca după război.

Și atunci, văzând femeia că eu sunt așa îndârjită, și-a așezat mai bine ochelarii pe nas și m-a invitat afară, pe hol, să stăm de vorbă. În clipa aceea, și eu și soțul ne-am făcut, pe rând, albi, verzi și albaștri la față. Am crezut că e ceva grav, că nu vrea, de fapt, să ne spună, ne-am gândit la ce e mai rău.

Am ieșit cu femeia pe hol. Ea m-a tras deoparte, într-un colț, și mi-a șoptit la ureche:

  • Sunteți absolut sigură că vreți să rămâneți în spital cu bebelușul?
  • Da, doamnă, nu e nicio problemă, dacă e nevoie stau oricât, numai să…
  • Nu m-ați înțeles, a repetat doctorița printre dinți și cu ochii în ochii mei, NU vreți să rămâneți în spital, în spitalul ĂSTA, cu un copil de zece zile!! Chiar NU vreți!

Atunci am înțeles într-o străfulgerare ce voia femeia să spună și mi-a venit s-o iau în brațe și să-i mulțumesc.

 

Și a doua întâmplare, în alt spital de copii, Matei cu o problemă neidentificată, temperatură mare care nu ceda la nimic, doi ani.

Ne internăm în spital, de data asta, într-un salon cu încă patru copii despre care nu știam nimic.

Am petrecut o noapte acolo și a doua zi de dimineață, ușa se dă de perete la ora 7 dimineața și intră un zdrahon de asistentă. Aruncă o privire de vultur în salon și privirea i se fixează pe noi.

  • Cine a băgat-o pe femeia asta aici? tună ea cu ochii pe mine dar pe jumătate întoarsă către un interlocutor nevăzut de pe hol.
  • Păi, a venit aseară și n-am știut unde s-o punem, răspunde timid vocea de pe hol.
  • Și aici te-ai găsit TU s-o pui?! Nu ești în toate mințile?? urlă ea cu mâinile în șold.

Am crezut că femeia nu este prea zdravănă și că a avut o zi mai proastă.

  • Scoate-o imediat de aici și du-o în altă parte! decretă ea fără drept de apel.

În cinci minute, a venit o altă asistentă și ne-a mutat în alt salon.

Pe hol, o întreb pe domnișoara de ce a urlat zdrahonul așa.

  • Păi, zice asistenta încurcată, cine v-a băgat acolo v-a băgat într-un salon cu 2 boli contagioase și un stafilococ…

 

Ce voiam să spun este că sistemul nu este ceva abstract, o entitate nemiloasă care își face implacabilă datoria de undeva de nicăieri.

Sistemul este alcătuit din oameni, și fiecare om în parte alcătuiește acest sistem.

Sistemul n-are inimă, dar oamenii da. Sistemului nu-i pasă dar oamenilor da.

Sigur, oamenilor le e teamă, de șefi, de sancțiuni, de nedreptate, le e teamă să-și piardă jobul sau să facă ce este drept.

Cu toate astea, nu costă nimic și nu pierzi niciodată atunci când, pe lângă a fi om, îndrăznești să fii și uman.

sursa foto: http://6iee.com/787423.html

Facebook Comments

Previous Post Next Post

S-ar putea să-ți placă și

Nu sunt comentarii

Comenteaza